Rezervele de ATP şi creatin fosfat (CP) din muşchi
| Prin urmare, pe parcursul unui efort muşchii utilizează în continuu ATP-ul, dar tot în continuu îl şi produc, pe baza degradării glucidelor în principal. Dar oricât ar fi de rapidă degradarea anaerobă a glucozei sau glicogenului (care este prima ce intră în acţiune), pentru ca ea să aibă loc şi să producă cele 2 molecule de ATP dintr-o moleculă de glucoza, trebuie să treacă un anumit timp. Din această cauză muşchiul este prevăzut cu o anumită cantitate de ATP, cu o anumită rezervă de ATP, pe care o utilizează la primele contracţii. Iar punerea în funcţiune a glicolizei anaerobe şi, ulterior, a celei aerobe, este declanşată tocmai de modificările biochimice intracelulare, pe care primele contracţii musculare (bazate pe ATP-ul existent) le produc. Din cele de mai sus rezultă că succesiunea evenimentelor biochimice la începutul unui efort fizic, ar fi următoarea: Aşadar, aşa cum s-a vorbit şi în altă parte, din lipsă de timp muşchiul utilizează în primele contracţii ATP-ul aflat deja în celula musculară. In repaus această rezervă de ATP este destul de mică, respectiv 5-6 mmol/Kg de muşchi proaspăt, adică cca 3g. Această cantitate este utilizată în cursul contracţiilor iniţiale şi/sau explozive; de exemplu ea poate asigura cca 1 secundă de sprint (să spunem clipa de start, în cursele de viteză, sau plecarea de pe loc în viteză maximă, în jocuri). In intervalul de timp foarte scurt în care muşchiul se contractă folosind, ATP-ul existent ca atare deja din perioada de repaus, glicoliza anaerobă nu reuşeşte, încă, să se angreneze în măsură suficientă. De aceea, pentru încă un număr de contracţii, se va utiliza energia din CP, aflat de asemenea sub formă de rezervă. Bineînţeles că pentru a fi utilizată această energie, CP va trebui mai întâi să se descompună iar energia rezultată să fie utilizată pentru resinteza de noi molecule de ATP. Rezervele de CP din muşchi pot acoperi nevoile de energie pentru cca.6 sec de alergare. Ele sunt estimate la 15 mmol/Kg de muşchi proaspăt. Această rezervă de energie pe care celula musculară o are în permanenţă sub formă de ATP propriu-zis şi, respectiv, CP, este cunoscută şi sub denumirea de fosfageni. Se consideră că întreaga energie conţinută în fosfageni, este suficientă pentru cea 7-10 sec de lucru muscular intens. După acest interval de timp dacă efortul trebuie să se continue şi are o intensitate mare, energia necesară va fi procurată din glicoliza anaerobă. Deci primele contracţii, sau primele maxim 10 sec de efort suprem, se realizează totdeauna pe seama utilizării energiei din fosfageni. Pentru acest lucru muşchiul nu are nevoie de oxigen şi, în acelaşi timp, nici nu produce acid lactic. Din această cauză acest efort de început, bazat pe utilizarea energiei din fosfageni, se numeşte efort anaerob alactacid. Fosfagenii nu prezintă doar avantajul că pot oferi energie fără oxigen, ci şi că această energie se poate elibera în mod brusc, exploziv, practic instantaneu cu ivirea nevoii de energie. In acest mod sunt posibile starturi, porniri de pe loc şi intrări instantanee în contracţii de puteri maximale. |
Suportul energetic al efortului în funcţie de durata sa
| Recapitulând, am văzut că indiferent de intensitatea efortului muşchii utilizează pentru primele contracţii ATP-ul şi CP-ul, pe care le au ca rezervă proprie de energie. Dacă efortul se continuă, având o intensitate ridicată, ceea ce face ca oxigenul pe care sistemul transportor (încă neangrenat complet) il oferă să fie insuficient, energia va fi procurată din degradarea anaerobă a glicolgenului/glucozei, cu producere şi acumulare de acid lactic. Calea anaerobă lactacidă are şi ea nevoie de o perioadă de timp pentru a putea oferi atâta ATP cât este necesar. Se consideră că pentru ca ea să-şi atingă randamentul maxim, este nevoie de cea 45 - 60 de secunde. Pe de altă parte, din momentul în care şi-a atins randamentul maxim, ea nu poate funcţiona în acest regim decât cel mult 45 sec. De aceea se consideră că glicoliza anaerobă reprezintă principala sursă de energie, în cazul eforturilor scurte şi intense care nu depăşesc ca durată 2 minute. Tipic pentru un asemenea efort este cursa de 400m. Eforturile care durează peste 2 minute vor avea neapărat o intensitate submaximală, cel mult maximală. Asta întrucât orice efort supramaximal (deci un efort în care glicoliza anaerobă este angrenată la maximum), nu poate fi menţinut peste 2 minute, tocmai datorită autolimitării (autoblocării) de care este grevată glicoliza anaerobă. In consecinţă, în eforturile de peste 2 minute degradarea aerobă a glucidelor şi lipidelor (cu un cuvânt metabolismul aerob), va constitui sursa principală de energie, glicoliza anaerobă intervenind numai cu ocazia sprinturilor intermediare sau a sprintului final. In cursul unor astfel de eforturi glicogenul este substratul de elecţie, dar şi AGL participă într-o măsură importantă la procurarea energiei. Spre exemplu, în eforturile de intensitate medie şi durata de peste o oră, dacă subiectul este bine antrenat pentru rezistenţă el îşi poate procura 50-60% din energia necesară metabolizând grăsimi. Dacă activitatea se prelungeşte la 3 ore, această proporţie poate creşte la 70%. Calea aerobă prezintă inconvenientul că nu-şi poate atinge nivelul maxim de funcţionare decât după cea 3-5 minute de la începerea efortului. Din această cauză ea nu poate interveni prompt şi masiv încă de la începutul efortului, iar organismul este obligat să apeleze la calea anaerobă alactacidă şi lactacidă. Pe de altă parte, aşa cum s-a mai arătat, calea aerobă depinde strict de oferta de oxigen, ceea ce face ca ori de câte ori efortul depăşeşte puterea maximă aerobă (adică acea intensitate ce corespunde V02-ului maxim, altfel spus intensitatea în timpul căreia oferta aerobă de energie şi-a atins maximum-ul), cum este cazul sprinturilor intermediare de nivel supramaximal, sa fie nevoie de intervenţia căii anaerobe lactacide, care să suplimenteze aportul energetic. |
|
Web-master
mym_ro@yahoo.com |