Metabolismul hidromineral
Metabolismul hidromineral de repaus
| In organism apa se află repartizată în două compartimente: compartimentul intracelular si compartimentul extracelular. Apa din compartimentul intracelular participă la structurarea celulei, intrând in constituţia acesteia. Compartimentul extracelular este alcătuit din: plasma sanguină, lichidul interstiţial (adică lichidul ce se află printre celulele ţesuturilor), şi apa din sucurile digestive, lichidul sinoval, limfa, lichidul pleural, salivă, lacrimi, într-un cuvânt apa ţranscelulară. Practic oricare componentă apoasă, fie că este vorba de cea intra sau de cea extracelularâ, conţine molecule şi mai ales ioni minerali. De aceea numai din considerente didactice se vorbeşte de un metabolism al apei şi, respectiv, de un metabolism mineral. Schimbul hidromineral dintre organism şi mediul ambiant este permanent, şi el se realizează prin intermediul a două funcţii: - funcţia digestivă, în cadrul căreia alături de trofinele alimentare energogene (glucide, lipide, protide), şi de vitamine, se introduc în organism şi apă şi săruri minerale, şi - funcţia de excreţie, cu variantele sale; renală, intestinală şi sudorală. Dintre cele două surse de apă (exogenă şi endogenă), apa exogenă este componenta cea mai instabilă, în sensul posibilităţii ca ea să varieze foarte mult de la o situaţie la alta. Nevoile medii de apă ale organismului sunt evaluate la 2,3 - 2,6 l/24h, ele variind însă în mod evident în primul rând în funcţie de temperatura înconjurătoare, şi de faptul dacă subiectul prestează sau nu efort fizic de o anumită intensitate şi/sau durată. Cât priveşte evacuarea apei din organism, rinichiul are în condiţii de repaus rolul cel mai important, prin urină eliminându-se cea 1,5 1 apă zilnic. Cantităţi mai reduse de apă se elimină din organism prin respiraţie; transpiraţie şi prin fecale. Echilibrul hidric se menţine prin urmare, ca o consecinţă a unui raport adecvat între aport şi excreţie. Aportul este reglat de către senzaţia de sete, iar excreţia suferă modificări în special în ce priveşte componenta sa urinară si sudorală. In ambele situaţii un rol crucial îl are conţinutul în electroliţi al diverselor compartimente lichidiene ale organismului. Creşterea concentraţiei de electroliţi stimulează setea şi reduce excreţia renală de lichide, iar scăderea concentraţiei de electroliţi reduce setea şi creşte eliminarea renală de apă. La baza acestui joc reglator stă hormonul antidiuretic. |
Homeostazia hidroelectrolitică în efort
| Modificări ale repartiţiei apei în efort. Deshidratarea organismului şi producţia de apă endogenă. Prin homeostazie înţelegem menţinerea unui echilibru caracteristic stării normale, deci starii de confort şi funcţionalitate ideală a organismului. Avem de-a face cu o homeostazie termică, hidro-electrolitica, acido-bazica etc. Esenţa şi rolul tuturor funcţiilor şi proceselor din corp (adică scopul lor ultim), poate fi considerată tocmai homeostazia, iar homeostazia hidro-electrolitică este una dintre cele mai importante şi mai frecvent puse în pericol. Ştim deja că activitatea fizică se caracterizează printr-o serie de evenimente: creşterea metabolismului local şi general, creşterea temperaturii interne a corpului, creşterea debitului cardiac şi a vitezei circulaţiei sângelui, exagerarea proceselor catabolice etc. Toţi.aceşti factori vor modifica, printre altele, şi repartiţia apei în organism, iar prin aceasta se vor declanşa o serie de mecanisme reglatorii. De aceea se spune că in efort echilibrul hidric este permanent ameninţat, în special ca urmare a exacerbării sudoratiei, care devine forma dominantă de excreţie lichidiană. D.p.d.v. al apei, în efort avem deci de-a face cu o pierdere. La rigoare se vorbeşte chiar de două tipuri de pierdere de apă: - o pierdere externă (prin excreţie), şi - o pierdere internă, care este de fapt o pierdere relativă, întrucât în acest caz apa nu părăseşte propriu-zis organismul, dar trece din vase (deci din sânge) în spaţiul interstiţial. Uneori cantitatea de apă ce trece din sânge în spaţiul interstiţial este atât de mare încât, adăugată celei ce părăseşte efectiv organismul, face ca volumul plasmatic (deci volumul de lichid din sângele aflat în vase) să scadă semnificativ; cu 16-20%. Fenomenul constituie un lucru foarte nefavorabil nu numai pentru că sângele, transportorul de 02, C02 şi substanţe nutritive, se reduce cantitativ, ci şi pentru că el, sângele, devenind mai vâscos îşi reduce viteza de deplasare prin vase, şi în special prin capilare. Cauzele trecerii apei din vase în ţesuturi sunt: - creşterea debitului cardiac şi a presiunii arteriale; - mărirea permeabilităţii capilare; - creşterea presiunii osmotice a lichidului interstiţial, ca urmare a acumulării diverşilor metaboliţi, rezultaţi din activitatea contractilă a fibrelor musculare, şi din intensificarea metabolică generală ce însoţeşte efortul fizic. Crescând presiunea osmotică în spaţiul dintre celule, apa va fi atrasă mai puternic în acest spaţiu. Dar nu numai apa din vasele sanguine se deplasează către spaţiul interstiţial, ci şi apa din interiorul celulelor. Avem deci de-a face nu numai cu o reducere a volumului plasmatic, ci şi cu o deshidratare a celulelor. Este dovedit că de fapt dintre cele două sectoare care pierd apă (sectorul vascular şi sectorul intracelular), acesta din urmă este cel care suferă cel mai mult, adică pierde mai multă apă. Faptul că în spaţiul dintre fibrele muşchiului vine mai multă apă în efort, generând un fel de edemaţiere, îmbibare cu apă, explică de ce în aceste circumstanţe muşchiul "se umflă", devenind mai puţin elastic, chiar rigid. PRODUCŢIA DE APĂ ENDOGENĂ ÎN EFORT. In efort creşte nu numai pierderea de lichide ci şi producţia de apă endogenă. Sursele de apă endogenă sunt două: - apa provenită din arderi (cea 150ml/oră în efort), şi - apa din glicogenoliză. Această a doua sursă de apă capătă o importanţă reală în efortul fizic, mai ales când acesta durează,mult, conducând la consumarea celei mai mari părţi a rezervelor de glicogen. Fiecare gram de glicogen eliberează în momentul descompunerii sale 3 g de apă, pe care o legase cu ocazia glicogenogenezei. Aşa se face că in eforturile medii ca durată se produc cea 6-700 ml de apă pe această cale, iar în eforturile prelungite foarte mult, cea 2 l de apă. Aceste surse endogene de apă nu vor contracara însă nici o dată complet pierderile lichidiene din efort. De aceea rezultatul global, bilanţul hidric, rezultat al diferenţei dintre pierderi şi producţia endogena va fi totdeauna deshidratarea de diverse grade. |
Efectele negative ale deshidratării
| Numeroase studii au arătat că reducerea apei din corp, conduce la diminuarea marcată a performanţelor de efort. Această diminuare va fi cu atât mai mare cu cât pierderea lichidiană va fi mai notabilă: a) O pierdere de apă ce face să scadă greutatea corpului cu 2% (de exemplu, la un subiect de 70 Kg atunci când, datorită pierderilor lichidiene,acesta ajunge să cântărească 68,6 Kg), reduce capacitatea de muncă cu 20%, iar b).O pierdere de 4-5% din greutatea corporală, reduce capacitatea de efort cu 40-60%. Dintre parametrii efortului cea mai afectată este durata. Adică sportivul poate, încă, să fie capabil de eforturi foarte intense, dar durata cât efortul poate fi menţinut se reduce semnificativ, atât pentru intensităţile mari cât şi pentru cele mai mici. Cum se explică acest impact negativ al pierderilor lichidiene? Cauza primordială este reprezentată de către deshidratarea celulei musculare, cu tot cortegiul de fenomene negative ce rezultă din aceasta. c) Dacă se pierd lichide în cantitate şi mai mare (de exemplu 10% din greutate), şi mai ales dacă efortul se desfăşoară în ambianţă caldă, se poate ajunge la colaps. Aşa se explică leşinurile din probele foarte lungi. |
CONSECINŢA PRACTICA.
| Este foarte nocivă "slăbirea" prin saună sau prin alergare îmbrăcat în fâs, "slăbire" care de fapt înseamnă în cea mai mare parte doar pierdere de lichide. Acest procedeu ajunge să permită intrarea în concurs (la sportivi) sau reduceri spectaculoase ale greutăţii corporale, dar efectele negative nu vor întârzia să apară. De exemplu, la sportiv, acesta pierde orice şansă de a realiza performanţe pe măsura pregătirii pe care a efectuat-o. Trebuie de aceea reţinut că pentru a realiza o slăbire adevărată, corectă, nu este utilă deshidratarea, ci un consum al grăsimilor depozitate sub forma ţesutului adipos, subcutanat în special. Dar ritmul în care aceste grăsimi se consumă este extrem de lent; se spune spre exemplu că pentru a slăbi realmente 1 Kg (deci pentru a consuma 1 Kg de grăsime), subiectul trebuie să alerge 160 de Km. In consecinţă orice scădere în greutate într-un ritm mai rapid, nu este decât (cel puţin în parte), deshidratare. Or deshidratarea, mai ales cea de peste 2-3 Kg, trebuie cu stricteţe evitată atât în perioadele de pregătire cât şi în cele competiţionale, dat fiind riscul scăderii randamentului, al apariţiei colapsului şi al apariţiei de leziuni intrinsece musculare si tendinoase. La nesportivi, şi mai ales la vârstnici, riscurile sunt şi mai serioase, putându-se ajunge chiar la infarct. |
|
Web-master
mym_ro@yahoo.com |